Azi, despre teatrul audio-pictural

Da, da, nu vă mirați de cuvântul de mai sus (pe care l-am inventat chiar acum, gândindu-mă la spectacolele de ieri din Festivalul Interferențe). „Paysage inconnu” și „Caravaggio Terminal” se integrează foarte bine în formula din titlu; ambele sunt producții de mare rafinament estetic, experimental-sincretice, „grele” (așa cum se zice „muzică grea” în raport cu „muzica ușoară”), adică foarte atent articulate și având la bază câte un proiect asumat de echipele de creatori.

„Paysage inconnu” este un nou  „produs” al lui Josef Nadj (Centre Corégraphique National d'Orléans, Franța), inspirat cumva tot de spațiul magic al Kanijei natale din Voivodina, dar redat cu alte mijloace și resurse decât în „Cântecele lui Wilhelm”. Aici, peisajul, străinul care-l descoperă pentru prima dată, interacțiunea lui cu prietenii locali, „integrarea”, dacă vreți, nu mereu lină, ci uneori și contondentă, devin pretextul unui „dans de contact”, i-aș spune, de mare picturalitate.

Ivan Fatjo și Josef Nadj, cei doi dansatori, creează imagini, provoacă sugestii și stări prin mișcările lor, uneori fluide, alteori sacadate, fracturate, întruchipând parcă chipurile haioase figurate la început pe fundalul scenei, ca niște oameni sau oameni de zăpadă desenați cu schematica stângăcie a unui copil. Acestea sunt „personajele” care apoi ne apar în față. Interpreții au fețele acoperite, lăsând să se vadă doar trăsăturile generice, osatura capului, dar nu și chipul ca atare. Această neutralizare duce la versatilizarea individului.

Evoluția coregrafică a fost adjuvată de o muzică cu totul excepțională, un jazz experimental, sau fusion, l-aș numi, interpretat live de Akosh S. și Gildas Etevenard, un saxofonist și un percuționist renumiți în lumea jazzului, care au creat pentru acest spectacol o partitură extrem de complexă și fin elaborată, un regal auditiv, de-a dreptul, un mix sonor fracturat, „punctual”, cu note acute sau grave de saxofon și o întreagă „viermuială” de accente de percuție.

„Paysage inconnu” nu este un spectacol cuminte sau comod. Are un grad de abstracțiune care poate deruta sau irita spectatorul „narativ”. Dar dacă te lași în voia lui, deși nu e deloc „soft”, poți avea la final o senzație de plăcere, o împlinire de gurmet.

Într-o zonă a plasticii reanscentiste, dar cu tușe uneori grotești sau pătimaș-excesive, se află „Caravaggio Terminal”, un spectacol al Teatrului Maghiar din Cluj, pe un text al lui Visky András, transpus scenic de regizorul Robert Woodruff.

Denumit „proiect” de creatorii săi, „Caravaggio” este o sumă de „semne” scenice, coerente, rezumabile, care provoacă uneori amuzament, alteori te fac să te concentrezi acut. Nu e biografia pictorului celebru și non-conformist, ci mai degrabă, un eseu scenic despre libertatea creatorului, despre faptul că aceia cu har au voie să fie excesivi, iconoclaști, „răi”, nesupuși, să scandalizeze societatea, să șocheze, aceasta fiind defularea lor publică de obsesiile interioare, de lava ce-i mistuie intim.

Or, personajul din acest spectacol, ce poartă numele lui Caravaggio, pictorul care a înfățișat-o pe Sfânta Fecioară sub chipul unei curve, e chiar un astfel de creator, măcinat interior, febril, căutând mereu ceva, altceva, o imagine a perfecțiunii artistice, boem, neatent cu banii, generos cu prietenii dar și orgolios, mereu în alertă, într-un perpetuu război cu lumea din jurul său, cu Biserica, cu comunitatea, cu viața, cu Dumnezeu.

Proiectul lui Visky și Woodruff este articulat scenic în forma „teatrului în teatru”, care justifică astfel „licențele” biografice operate. „Ne jucăm de-a Caravaggio, și nu contează dacă viața lui a fost chiar așa sau nu”, par să ne spună creatorii. În acțiunea spectacolului intervin momente static-plastice, ca și când artistul ar fi terminat o lucrare și o contemplă. Alteori tempul este brutal, ofensiv. Picturalitatea acestui spectacol e manifestă și evidentă, punând în văz nu doar „frumosul”, linia clasică, curată, ci și grotescul, formele im-perfecte.

De remarcat implicarea plină de acuratețe în acest proiect cu multiple paliere semantice a actorilor Csilla Albert, Balázs Bodolai, Áron Dimény, Éva Imre, Ferenc Sinkó, Ervin Szűcs și Csilla Varga, a scenografei Carmencita Brojboiu, care a creat exact cromatica medievală, a lui Kata Bodoki-Halmen, autoarea inspirată a „sunetelor” din spectacol, a lui Bertalan Bányász, autorul părții video și a coregrafului Ferenc Sinkó.

„Caravaggio Terminal” este, o repet, un eseu teatral plin de culoare, dar și de nerv, o „pictură motrice”, dacă pot spune așa.

Claudiu Groza