Absurdul nostru cel de toate viețile...

N-am văzut spectacolele succesiv, ci la date și în contexte diferite, însă după îndelungile discuții de azi despre amândouă, am realizat că ele seamănă foarte bine în spirit, deși sunt foarte diferite în contur scenic.

„Un recital de senzație a făcut Marius Manole în Însemnările unui nebun de Gogol, produs de ArCuB și regizat de Felix Alexa. Acompaniat de violonistul Alexander Bălănescu, destul de stăpân pe sine și în ipostază de actor, și în spațiul aproape restrictiv al decorului imaginat de Diana Ruxandra Ion, Manole a strălucit pur și simplu de risipire energetică, întruchipând faimosul funcționar gogolian ce înebunește îndrăgostindu-se de fiica directorului său. Adâncirea în nebunie, etapele pierderii rațiunii, felul în care realitatea se estompează din ce în ce mai mult sub lestul fantasmelor, alternanța de stări contradictorii, excitare și depresie nervoasă – toate structurate magistral în textul gogolian – au fost 'expuse' cu o pregnanță uluitoare, precipitat, năvalnic, cu sufletul la gură, dar și excelent dozat, de Marius Manole, într-o partitură scenică de o forță năucitoare. Un rol impresionant prin intensitate al unui actor care impresionează prin pasiune profesională.”

Asta scriam acum un an, într-o sinteză mai amplă, despre „Însemnările unui nebun”. Îmi dau seama acum că l-am nedreptățit un pic pe Alexandru Bălănescu, a cărui ipostază de „raisonneur” a lui Manole este la fel de semnificativă cât rolul actorului, nu doar prin muzica aparte pe care violonistul a compus-o pentru acest spectacol, ci și prin mimica lui expresivă, prin postura de „actor” pe care și-a asumat-o. De altfel, Bălănescu a și vorbit azi la Cluj despre această diferență de temperament și temperatură scenică, prin care el devine – și interpretând toate celelalte personaje, inclusiv figurile autorității ierarhice – un soi de oglindă pentru personajul pătimaș jucat de Mariud Manole.

„Avem o relație fericită între ce este stabil și ce e improvizat în acest spectacol. Reacționăm unul la altul, la spațiul în care jucăm, la public”, a mărturisit celebrul muzician, a cărui experiență teatrală e semnificativă. Bălănescu a realizat 4 spectacole cu Pippo Delbono și a lucrat cu Ada Milea la splendidul „Insula”.

„N-am vrut ca vioara să fie ceva frumos, ci ceva expresiv. Muzica pe care am făcut-o pentru 'Însemnări...' este o muzică 'urâtă'. Sunt mai mult texturi muzicale”, a adăugat Alexandru Bălănescu.
Muzicianul apreciază că spectacolul se dezvoltă pe măsură ce e jucat, iar comunicarea cu Marius Manole e una „instinctivă, organică”.
Mie, „Însemnările unui nebun” mi-a rămas în memoria afectivă prin incandescența temperaturii de joc, care face din personajul lui Gogol un pătimaș al vieții, pedepsit de viață.

Și tot un pedepsit, un condamnat la a fi mereu „străin”, e și eroul din „Noul locatar”, realizat de Tompa Gábor anul acesta, după o primă variantă de la Newcastle, acum exact un deceniu. Mi-am recitit chiar acum cronica din 2004, pentru a rememora starea de entuziasm și excitație intelectuală, de emoție și empatie pe care am avut-o atunci, făcând și necesarele disocieri cu varianta bucureșteană. Pentru că montările seamănă în multe puncte, dar sunt disjuncte în altele.

Decorul atent elaborat al lui Helmut Stürmer, ce imaginează o încăpere cu unghiuri care servesc evoluției acțiunii, e păstrat întocmai, pentru că articulațiile semantice sunt aceleași. Nu sunt însă prezente toate obiectele de atunci, eclerajul îmi pare mai „crud”, mai rece, au apărut alte obiecte – precum portretul lui Don Quijote, pe lângă Beckett și Ionesco, în „galeria strămoșilor” - iar ludicul marcat pe care îl constatam atunci a făcut loc acum unui soi de „spleen”, de întunecare existențială.

Altfel, trama e păstrată întrutotul, cu noul locatar sobru, „neamț”, riguros și exact în indicații și pretenții, cu proprietăreasa la fel de locvace și insinuantă, cu cei doi hamali-îngeri unul onctuos, altul obraznic. Avem de-a face acum cu o „temperatură” diferită, cu o privire pesimistă, deși atmosfera de „gag, de Chaplin”, cum spunea la discuții Marina Constantinescu, e evidentă.

Probabil că și încadrarea spațială – la Nottara spectacolul se joacă într-un studio cu scena cu rampă, ceea ce îndepărtează oarecum spectatorul – contribuie la această senzație, însă Tompa Gabor vorbea azi, cumva explicitând senzația mea și a altor spectatori față de această versiune a piesei, despre „abordarea problematică a morții” din teatrul așa-zis absurd. „Poezia acestei lumi absurde lasă o ușă deschisă: putem vorbi despre muritudine la sfârșitul vieții, dar nu despre moarte.”

Obiectele noului locatar, a punctat regizorul, sunt niște amintiri de care acesta nu se poate despărți, iar hamalii-îngeri ar fi niște „purtători de amintiri”. Însă, indirect, prin această acumulare enormă de obiecte, spectacolul vorbește și despre necesara uitare...
Francisco Alfonsin, „noul locatar” din ambele versiuni, joacă și în montarea de la Nottara cu aceeași fermecătoare precizie. Tompa l-a transformat pe personaj în poliglot, adică un „chiriaș al limbii”, aș spune eu, un apatrid spiritual, dar care la final vorbește în spaniolă, în limba sa maternă. Or, în discuții mi-am amintit de Cioran, care refuza să vorbească românește, dar înaintea morții uitase orice altă limbă decât româna... E un arc semantic de luat în seamă, pentru că spectacolul lui Tompa vorbește despre solitudine, dar și despre înstrăinarea de sine, de aici și nevoia permanentă de amintiri, de niște semne „concrete” ale memoriei.

Acest semn descărcat de ludic și încărcat de sens metafizic reiese din „Noul locatar” bucureștean, în care mai joacă, cu bună prezență, Ada Navrot, o Proprietăreasă aproape amenințătoare prin amabilitatea ei, Gabriel Răuță („Trebuie să-ți asumi raportul cu obiectele la fel de empatic ca și cu partenerii actori”) și Ion Grosu, primul „obosit”-leneș, al doilea docil-executant, completându-se reciproc.
„Noul locatar” nu e un spectacol de divertisment, ci unul de introspecție. Cred că tocmai de aceea nu m-a entuziasmat ca prima variantă: de teama de a mă privi în oglinda în care și eu, cum spunea Francisco, sunt cu 10 ani mai bătrân...