Victor sau copiii la putere (Teatrul Maghiar din Cluj, regia:
Silviu Purcărete) este deja un spectacol cu „istorie” în România, prezentat în diverse festivaluri multipremiat, dezbătut, evaluat, apreciat sau controversat. N-o să-l mai analizez și eu; prefer să vă transmit mărturiile celor trei actori prezenți la discuții,
Csilla Albert,
Andrea Vindis și
Levente Molnár, despre cum s-a născut spectacolul.
„Acest spectacol de transformă într-un 'text grec', dar care nu ne oferă putința catharsis-ului.
Purcărete se subordonează textului, pe care îl tratează ca pe o partitură”, a opinat
András Visky, deschizând discuția.
Și da, textul e esențial, după cum s-a afirmat. „Am călătorit cu
Purcărete într-un sat care se cheamă Purcărete, în Bistrița-Năsăud. Am fost în Țara Moților și la Călata. Am avut, adică, și o apropiere personală. Niciodată nu l-am văzut atât de preocupat de un text”, a spus Levente, care se află deja la a treia colaborare cu faimosul regizor.
Andrea Vindis a remarcat „dragostea aproape părintească” ce a marcat repetițiile. „Acest sentiment a îmbibat și spectacolul”, a spus ea. Csilla a punctat și ea „lupta cu textul” care „ni l-a adus mai aproape de noi pe Purcărete omul”.
„A rămas cam 60-70 la sută din textul original. Dacă ați vedea copia mea după text n-ați înțelege mare lucru”, a mărturisit ea.
Muzica spectacolului, am aflat, s-a creat în „priză directă”. Compozitorul
Vasile Șirli stătea la repetiții, cu căștile pe urechi, la sintetizator, lucrând uitându-se la scenă.
Actorii au povestit și despre bivalența receptării și raportul lor cu spectacolul. „Uneori liniștea e foarte mare, alteori spectatorii râd, sunt reacții foarte amestecate”, apreciază Andrea, pe când Csilla crede că „Orice spectator are o secundă în care se recunoaște”.
Duritatea spectacolului îi face pe mulți privitori să-i privească pe actori cu compasiune. „Ni se spune că e un spectacol care ne consumă, dar noi abia așteptăm să-l jucăm”, spune Csilla. Andrea aduce un accent în plus: „Nu putem ieși din cabine imediat după spectacol, avem nevoie să scoatem din noi senzațiile pe care le trăim”. „Victor...” se joacă de un an și, după tonusul actorilor, se va mai juca încă multă vreme, cu tot cu doza lui de crudă privire asupra unei realități adesea ocultate.
Bizara propunere cu
Fractalicious! (
Transversal Theater Company, Olanda, regia:
Guy Zimmerman), un spectacol extrem de greu de încadrat într-o categorie, a fost oarecum explicată de Bryan Reynolds, autorul scenariului și interpretul principal, și J
essica Emmanuel, una din coregrafele spectacolului.
Fractalicious! e un spectacol care propune un mix de semne scenice, toate însă cu un grad de ermetism destul de mare. Un text aglomerat de un limbaj nu foarte accesibil, ce trimite la filosofie, neuroștiințe, biochimie și biofizică, o muzică fragmentaristă, o coregrafie minimalistă, proiecții video ce se repetă periodic, accentul pe anumite cuvinte ce sunt și ele recurente – pentru a reda exact sensul cuvântului „fractal” – și peste toate un orizont parodic compun acest spectacol foarte incomod, care poate irita spectatorul – și pe mine a făcut-o, trebuie să recunosc.
Reynolds, care joacă în spectacol rolul profesorului Reynolds care ține o conferință, și-a început și discursul de azi-dimineață în cheia celui de aseară, referindu-se la
Freud,
Lacan și
Derrida, vorbind despre conștiința subiectivă și recontextualizarea semantică, despre impulsurile neuronale ce ne determină să evaluăm o situație cotidiană și să reacționăm în consecință etc.
„Eu cred că teatrul trebuie să te pună să muncești din greu ca spectator”, a afirmat Reynolds. „Am vrut un spectacol care să facă publicul să participe la ce se întâmplă, să vă vulnerabilizez, să vă copleșesc. În iudaism te întrebi mereu despre orice – e un lucru care m-a influențat, deși nu sunt credincios.”
Reprezentațiile cu
Fractalicious! sunt mereu diferite, pentru că totul e live, de la DJ, VJ sau soliștii vocali la coregrafie și tempoul discursului, au mai spus creatorii.
„Fractalicious” poate fi socotit un spectacol-experiment, în care
Reynolds mizează pe spectatori cu simțul umorului, după cum a remarcat. Totuși, miza sa rămâne, după opinia mea, prea brutal-experimentală ca să îmi păstreze umorul. :)