Mai avem nevoie de poezie?

Orice ar cârcoti cârcotașii – și aseară au fost și din aceștia, mai ales tineri, uimiți de propunerea actorului italian – eu cred că de poezie avem nevoie, chiar și în spațiul public. Mai ales că Delbono nu propune un „recital”, ci un spectacol-concert, cu o anume „punere în scenă”, cu interactivități, cu „ieșiri din rol”, cu o muzică splendidă, special creată de Alexandru Bălănescu, în care timbrul acut al viorii e potențat de un „val” muzical amplu, puternic, care induce o stare ascultătorului. Nu mai puțin, poemele lui Rimbaud, Pasolini, Eliot, Whitman cuceresc prin dramatism, cinică sinceritate, cruzime brutală și vitală totodată sau elegie intimă.

„Poezia se înțelege cu timpul”, a spus Pippo la discuțiile de aseară, mărturisindu-și pasiunea pentru poeme.

 În scenă, alături de sobrul Alexandru Bălănescu, Pippo Delbono a fost contrapunctul, temperamentalul, excesivul. A recitat calm sau pătimaș, a intonat, a cântat, a dansat, a strigat, a conturat un întreg univers de senzații, amintiri – ale fiecăruia, căci oglindirea spectatorului era cu putință, individual –, clipe ca niște clipuri, chipuri. Bălănescu i-a accentuat prin muzică această trăire boemă a poeziei care devine viață. Asta e starea de grație a spectacolului „Amore e carne”, care vorbește despre iubirea mamei, despre dragostea de a trăi, despre micile minuni ale zilelor.

Poate că am devenit prea uscați sufletește, prea opaci, prea puțin atenți la noi înșine, prea iliterați, aș zice cu duritate, de aceea nu mai avem nevoie de poezie. Pentru că nu mai suntem sinceri în a ne recunoaște fragilitățile. Or, asta înseamnă că nu suntem atât de puternici pe cât ne credem a fi.

 „Amore e carne” e un spectacol de mare onestitate și căldură. Poate fi privit ca o confesiune ce se poate împărtăși ori ca o necuvenită „exhibiție” sufletească. Depinde cât de empatic îl privești.

Foarte controversat a fost „Lamb”, al doilea spectacol jucat ieri în Festivalul Interferențe. Produs de Lux Boreal Danza Contemporanea din Mexic și comentat elogios de presa mexicană și americană, spectacolul de dans contemporan s-a dovedit nu neapărat schematic-incoerent, cât plin de stridențe și inadvertențe estetice.

Conform prezentării, „Lamb” este un mix de elemente folclorice, mitice, biblice, cu trimitere la mitul sacrificial al mielului, articulat sub forma unei slujbe religioase catolice. Există elemente recognoscibile în spectacol, de la păstorița ce-și conduce turma la sacrificul final. Prevalente sunt însă, din păcate, „bâlbele”, stridențele semantice, ca și o foarte stângace configurare a „scenariului”, în care există doar câteva propoziții rostite și cele două secvențe evocate mai sus. Tot ce conține spectacolul în răstimp e derutant pentru privitor, oricât de mult s-ar strădui acela să dibuie un sens. Ce rost are, de pildă, muzica zgomotoasă și cacofonică de pian, cântată o singură dată, în timp ce în rest se aud coruri religioase? De ce grupul fetelor e despărțit la un moment dat de cel al băieților, dar una din fete rămâne alături de băieți? De ce nuditatea e completă la doi interpreți și parțială la alții, câtă vreme partiturile lor sunt similare? Ce semnificație au ochelarii de soare purtați de una din fete timp de un minut, într-o secvență aproape de neobservat?

Ar fi multe întrebări de pus despre acest spectacol greu de decriptat, plin de stridențe pe care, personal, le pun în seama nevoii de a „atrage” cu ceva spectatorul, nuditatea și zgomotul fiind cel mai la îndemână. Cred că vina o poartă în primul rând coregraful Phillip Adams, autorul acestui spectacol. Am empatizat cu dansatorii-interpreți, care s-au străduit să dea cât de cât un „fason” acestei ciudățenii artistice, chiar expunându-se complet într-un ecleraj puternic, ceea ce confortabil nu e, cu siguranță. O să-i menționez cu speranța de a-i vedea altădată în plină forță: Briseida Lopez, Raul Navarro, Azalea Lopez, Henry Torres, Victoria Reyes, Angel Arambula, Maribel Durazo.

Claudiu Groza