Cu toate că fizic ne aflăm în mijlocul Clujului, la Interferențe am avut șansa să călătorim prin diferite părți ale lumii pe calea scenei. Fapt care s-a întâmplat și în această zi, când am pornit pe Nevski Prospekt, la brațul lui Gogol. Toate acestea au fost puse la cale de Laboratorul Teatral Sfumato din Bulgaria în spectacolul
OOOO – Visul lui Gogol, bazat pe scrierile autorului rus (Nevski Prospekt, Ivan Fiodorovici Șponka și mătușa sa, Căsătoria, Însemnările unui nebun), realizat de
Margarita Mladenova și
Ivan Dobchev.
Dar această plimbare nu este una de plăcere, de fapt, este o trece jocul de lumi și tenebre ale lumii. Oameni din lumea bună, precupeți și străini, nobili scăpătați și femei cu moravuri ușoare, domnișoare în căutarea unui pretendent și artiști ratați însuflețesc locul, îi dau culoarea și zarva care fac din acest bulevard inima Sankt Petersburgului. Doar că, printre fețele pitorești, se insinuează o prezență întunecată, demonică care încurcă pașii și destinele trecătorilor, iar spectatorul își dă seama imediat, cu o strângere de inimă, că pulsul mărețului oraș nu anunță vitalitate, ci o stare somnambulică, hipnotizantă și înfricoșătoare. Prin urmare, această ieșire în Sankt Petersburgul lui Gogol nu a putut fi luată drept o promenadă, pentru că visul său este, de fapt, un coșmar. De altfel, montarea urmărește acel flux oniric, al imaginilor ambigue care se succed, reconstruind un aparent fir narativ. Personajele intră și ies din podea sau se arată din spatele cortinei, cu chipurile palide, cu ochii fie fixați într-o holbare delirantă, fie într-o căutătură iscoditoare și cu un discurs precipitat, ritmat (ca o incantație), mereu însoțită de un rânjet straniu pe chip. Regizoral, sunt construite ca niște marionete amenințătoare din care viața a fost extrasă și care absorb energia și elanurile celor mai slabi. Iubirea nu poate fi împlinită pentru că e înfricoșătoare. Căsnicia e o condamnare la nefericire. De alte sentimente umane nici nu poate fi vorba pentru că toate au fost devorate; astfel, fuga eroilor lui Gogol (pe cât de ridicolă la prima vedere, pe atât de neliniștitoare) din sânul unei lumi construită după regulile unei societăți răsturnată și feroce, are consistența unei angoase existențiale...
Tot asupra societății distructive s-a reflectat și în a doua producție a serii. Din Nevski Prospekt, am ajuns direct în Seciuan (a fost suficient să ne mutăm din Sala Mică a Teatrului Maghiar, în Sala Mare) – locul în care zeii coboară pe pământ pentru a cerceta oamenii. Regizorul
Andrei Șerban a montat piesa lui
Brecht,
Omul cel bun din Seciuan, la
Teatrul Bulandra din București, nu doar pentru că a găsit în ea nucleul acela de adevăr relevant pentru vremurile dintotdeauna, dar a observat și că povestea nefericitei Shen Te poate atinge spectatorul la mai multe niveluri (social, emoțional, moral etc.).
Încercarea zeilor de a găsi măcar un om bun în fiecare loc (oricât de neînsemnat) – cum se înțelege din mai multe credințe, probă de foc pentru supraviețuirea neamului omenesc – se transformă într-o catastrofă interioară pentru personajul principal. Bunătatea și puritatea spirituală ale lui Shen Te devin o povară, pentru că răsplata zeilor pentru acestea o îndatorează mai mult decât o îndatorau oamenii. Cererea divinităților e una foarte simplă, dar aproape imposibil de împlinit – trebuie să își cultive în continuare virtuțile, însă fără să-și refuze propria fericire. Iar Shen Te află curând că, de fapt, nu se poate supraviețui într-o lume sufocantă, egoistă și viciată, fără să se transforme ea însăși. Descoperă că cinstea, generozitatea, zâmbetul și buna credință, nu se însoțesc cu traiul liniștit și prosperitatea, atâta vreme cât nu sunt apărate de un nemilos instinct de conservare.
Spectacolul însă nu poartă acea morgă a problemelor serioase, ci este un ansamblu de detalii (ale personajelor, ale acțiunii, ale spațiului, ale muzicii ș.a.m.d.) inspirat și atent potrivite, care mai întât cucerește publicul și, abia apoi, îi servește o lecție. Buna dispoziție, umorul subtil și culoarea, nu diminuează greutatea subiectului, doar îl prezintă în alte haine, mai atractive și, poate, cu mai multă semnificație pentru privitorul deja obosit de zarva lumii din afara teatrului. Machiajul și gesturile exagerate subliniază expresivitatea actorilor, cu un rol important în jocul caricaturizat. Secvențele coregrafice și momentele muzicale, gândite matematic, creează atmosfera unui divertisment de bună calitate. Song-urile sunt pe gustul publicului, versurile sunt ușor de reținut, însă construcția personajelor și a relațiilor dintre ele poartă o profundă încărcătură ironică. Într-un orășel în care cerul este coborât pe pământ, spectatorii sunt invitați să cânte alături de actori, să râdă, dar să nu se emoționeze fără rost la povestea pe care o vede, ci să recunoască realitatea în ceea ce vede pe scenă, să înțeleagă și acționeze.
Omul cel bun din Seciuan arată cu degetul spre micile și marile noastre defecte (umane, sociale) și ne anunță că, în curând, în lume – fiindcă Seciuan poate fi București, Cluj și oricare alt oraș – nu va mai fi niciun om bun care să ne salveze de la propria noastră răutate.
Irina Zlotea
