Nu e pentru prima oară în România și nu e în niciun caz prima dată când își „pune spectatorii pe fugă”. De fapt, această cernere a publicului în timpul reprezentației a devenit, în timp, un soi de element reprezentativ, la fel de caracteristic operei sale cum sunt și temele abordate sau modul special în care lucrează cu actorul.
Andriy Zholdak nu este însă interesat să mulțumească publicul și nici să îi dea satisfacția iluziei, ci vrea să descopere (mai întâi pentru sine și, poate, mai târziu și pentru ceilalți) mecanismele tainice ale ființei umane. Aș îndrăzni să spun că, într-un fel, prin montările sale, Zholdak, ca un savant obsedat de viziunile sale, face o cercetare antropolgică aplicată în cele două planuri teatrale – scenă și sală. Tuturor celor prezenți li se testează limitele (fizice și interioare) și sunt asimilați într-un joc de putere. Ceea ce a fost valabil și în cazul producției
Electra, adusă de la
Teatrul Național din Macedonia pentru publicul clujean, unde regia nu a coordonat doar actorii, ci și privirea spectatorului căruia îi sunt prezentate momentele preferate ale regizorului prin cadrele filmate în timp real și proiectate deasupra scenei. Astfel, în paralel cu acțiunea scenică, am avut tot timpul în prim-plan chipul unui personaj, care își trăiește destinul implacabil sau vreun alt detaliu relevant al acțiunii pentru montare. Evident, cei care se așteptau la o tragedie antică pusă în scenă în stil tradițional, străbătut de un fior autentic teatral, nu au fost prea încântați. Personajele, acțiunea, dialogul, spațiul, totul este transfigurat într-un univers modern, recognoscibil și valabil pentru lumea în care trăim. Totuși, dincolo de muzica dată la maximum, de pistoalele ce au luat locul săbiilor și de proiecțiile live, nucleul tragic rămâne neatins, ba chiar este supradimensionat sub ochii noștri pentru a-i urmări mai clar evoluția. Moartea devine o acțiune repetitivă și, uneori, ironică – fiecare personaj moare de mai multe ori, până își găsește adevăratul sfârșit (poate pentru că sunt mai multe feluri de a muri și de a omorî...), iar ura ia locul unei credințe oricum golite de sens. Zeii, oricare ar fi ei, sunt atinși de o neputință umană, sunt învinși de natura distructivă a propriilor creații. De-a lungul montării, agresivitatea și erotismul neîmplinit se dovedesc piesele principale din mecanismul unei existențe hazardate, agonizante.
Până la finalul acestei reprezentații au rămas doar cei cu nervii tari sau cei biruiți de curiozitate. Aceasta pentru că spectacolul se desfășoară sub presiunea unor tensiuni interioare care se nasc și se dezvoltă aproape în timp real. Însă emoțiile nu apar ca niște mici zvâcniri sufletești care cresc în afecte de necontrolat, ci sunt de la bun început trăiri care au acaparat ființa, trăiri violente și de nestăvilit, care se rafinează de-a lungul acțiunii formulând o lirică a brutalității (fapt marcat și de muzica-personaj/comentariu) ceea ce poate fi, pe de-o parte, extenuant pentru privitor, pe de alta, incomod.
Din fericire, cei care au rămas să afle deznodământul și-au putut liniști sufletul și gândurile cu o plimbare prin ninsoarea pașnică. Nimic neliniștitor nu s-a întâmplat în acea seară...
Irina Zlotea
