JURNAL DE FESTIVAL 7.

Trebuie să mărturisesc că, profesional, cea de-a șaptea zi a Interferențelor a gravitat în jurul spectacolului În adâncuri de M. Gorki, în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Ca orice noutate, care pare că le are pe toate din cele mai strălucite (text, regizor, actori, scenograf ș.a.m.d.), a țesut deja în jurul său curiozitate și zvonuri din cele bune. Prin urmare, ca o entuziastă declarată a echipei artistice de pe scena maghiară clujeană, am așteptat cu nerăbdare întâlnirea mea cu această montare și, la refugiul unei pagini de jurnal, voi încerca să îmi pun în ordine câteva dintre trăirile ce mi-au fost dăruite.

În adâncuri este un spectacol care surprinde prin cât de puternic este ancorat în realitate. Și când spun realitate nu mă refer la contemporaneitate, ci la adevărul uman, care străbate piesa lui Gorki și care o face atât de relevantă pentru om. Sigur că piesa a fost supusă unei serii de ajustări (mai ales în privința gesturilor și a limbajului) care aduc acțiunea și personajele în proximitatea temporală a spectatorului, dar acestea nu sunt tratate cu importanța care le-ar transforma într-o povară pentru structura montării. Modificările și adăugirile sunt, mai degrabă, elemente de coloratură, care demonstrează virtuozitatea lui Kordonsky în lucrul cu detaliile ce împlinesc un spectacol. Profunzimile montării nu se încurcă în reactualizare și nici în reinterpretarea regizorală, chiar în anumite privințe se limpezesc, fără să-și piardă densitatea.

Și când scriu reinterpretare, mă refer la modul în care Kordonsky reevaluează portretele personajelor și relațiile dintre ele, le regândește existența și mediul în care viețuiesc, fără să pervertească direcția trasată de Gorki. Regia nu contrazice cuvântul autorului, însă este mai atentă la contextul în care îl prezintă și, mai ales, la spectatorul din sală, care trebuie convins de ceea ce vede și aude. Or tocmai această atenție bine împărțită între spectacol și piesă, între migală și imaginea de ansamblu, i-a permis regizorului să descopere în personajele binecunoscute și posibilități ascunse. Fapt care, ce-i drept, poate înșela, într-un fel, așteptările unei lecturi fidele a piesei. Totuși, propunerile regizorale nu sunt o deviere, ci o aprofundare personală și, poate chiar, cuvioasă în fața textului.

Spre exemplu, povestea nu se desfășoară într-un subsol (cum spune indicația lui Gorki), ci într-o mansardă (scenografia îi aparține lui Dragoș Buhagiar). Ca și cum oamenii aceștia pierduți sunt suspendați undeva între pământ și cer, sunt izolați într-o anticameră a neantului. Tot timpul personajele se zbuciumă între acești doi poli ai existenței, fără să reușească să atingă vreunul dintre ele, îndoindu-se de existența lui Dumnezeu și de dragostea dintre oameni. Pentru că ei cu siguranță nu sunt nici oameni, nici îngeri căzuți, nu mai sunt nici măcar animale. Nu mai au identitate pentru că nu mai au memorie („Este groaznic să uiți ceea ce iubești.”, îi spune Luka, Actorului), nu mai au iubire, fiindcă nu mai au forță să lupte pentru ea, nu mai au demnitate, pentru că ceilalți (oamenii cu vieți tihnite) nu le permit să-și ridice privirea. Se confundă cu gunoaiele și zdrențele din jur, miros a alcool și a tutun prost, se droghează. Însă pofta cărnii și furia nu mai sunt doar expresia unei naturi animalice, pentru că în fiecare gest brutal și în fiecare replică spusă cu amărăciune este gâtuit un strigăt după tandrețe, după o dragoste caldă și bună care să redea tot ce este pierdut. Și poate că în această idee, nici traducerea literală a titlului, În adâncuri, renunțând la tradiționalul Azilul de noapte, nu este atât de deplasată. Pentru că nu într-un azil se împletesc aceste vieți sfâșiate, ci undeva în vintrele unei existențe indiferente, de nepătruns.

Mai sunt atâtea de spus... Însă acesta nu e locul potrivit pentru un eseu dedicat fiecărui element care a făcut spectacolul sau fiecărui actor în parte (cu toate că ar merita). Pe deasupra, de multe ori cuvintele nu reușesc să cuprindă tot ce ar fi de spus. Vreau doar să subliniez că fiecare actor își îmbrățișează personajul cu toată inima, fără să arate cât de dragă sau mai puțin dragă i-a fost de această întâlnire. Și cred că aici e un aspect important pentru că spectacolul nu este unul ușor, nici pentru distribuție, nici pentru privitori. Începe greu, cu trezirea de dimineață – apăsătoare și mizerabilă – spre o zi care confirmă din nou și din nou deșertăciunea. Iar zilele continuă sub presiunea îndoielilor, a sărăciei și foamei, a dezordinii din jur și din gânduri, a unor speranțe iluzorii ca niște scântei în întuneric. E greu de urmărit și de primit toate acestea la o singură reprezentație. Asta pentru că nu e doar rațiune la mijloc, ci și multă emoție și poate de aceea spectatorul ar mai trebui să treacă prin câteva reprezentații ca să distileze tot ce se naște pe scenă. E valabil și pentru spectacol în sine, care, în avantajul său, se va condensa cu trecerea timpului. Munca actorilor în această montare a oferit personaje care rămân multă vreme în inima privitorului (cel puțin eu așa simt). Fiecare își conturează cu precizie partitura și construiește relații coerente, dense cu partenerii de scenă, care par încununate și de un real sentiment de solidaritate, de echipă. Sentiment care migrează în montare și îi atinge subtilitățile, fiindcă singurul lucru cert pe care nefericiții îl știu este că se au doar unii pe alții. Împreună vor plânge, își vor consuma furia, vor împărți sticla de votcă și umilința, apoi vor muri... singuri.

Irina Zlotea