Fuchsiada adusă de
Teatrul German de Stat din Timișoara este o aventură vizuală și auditivă. E o trecere printr-o viață interioară bogată, palpitantă, printr-o imaginație cuceritoare și generoasă. După reprezentația de la Cluj, cred că spectatorii au plecat cu sentimentul că întâlnirea dintre
Helmut Stürmer și
Urmuz era menită se întâmple, că era doar o chestiune de timp. Atât de bine se potrivesc cele două lumi. Atât de bine se așază povestea incredibilă și emoționantă a lui
Theodor Fuchs în vizualul inconfundabil al lui
Stürmer. Scriitorul naște din cuvinte un univers cu legi interioare perfect articulate, în care aparențele sunt suspendate și formele pure sunt scoase la iveală (greu de recunoscut pentru ochii logicii propriu-zise).
Creatorul de teatru (doar cel care vede cu ochii ageri ai spiritului său) reușește să transpună acest univers pe scenă, fără să-l altereze, cu toate că pare imposibil de adus în realitate. Creatorul de teatru nu deconspiră misterul scriitorului, dar nici nu îl afundă în sensuri de nedescifrat, ci îl reconstruiește în ochii spectatorului, cu mijloacele concretului, fiind foarte atent la țesătura delicată din care e făcută taina. În Fuchsiada se face o trecere prin sensibilitățile lui Helmut Stürmer și ale lui Urmuz, încununate de muzica învăluitoare a lui Vasile Șirli. Alăturarea acestor gânduri, fantasme, spectre, amintiri și experiențe personale, creează un sentiment de intimitate tandră între spectatori și scenă. Helmut Stürmer spunea la dialogul de dimineață că se consideră un visător de spectacole. Și, într-adevăr, spectacolul împărtășește aceeași substanță cu reveria, dar păstrează și ceva din densitatea și tensiunile materiei. Această aventură are, paradoxal, și erotism, și candoare, și umor, și tragism, și nesiguranțe, și crezuri de nestrămutat. Și toate acestea sunt posibile laolaltă în lumea lui Fuchs pentru că el este străin de lumea tulbure a rutinelor, a sfârșiturilor și a condițiilor de nedepășit. El resimte în adâncul ființei eșecul existenței sale, doar ca să nască din acesta ceva minunat. Este acel suflet fragil care vibrează la muzica unor sfere înalte și în care experiența din realitatea imediată își găsește forma sublimă. Fuchs este și el un visător...
Apoi a venit și rândul spectacolului regizat de
Declan Donnellan să fie prezentat în cadrul festivalului, este vorba despre
Măsură pentru măsură jucat de actorii
Teatrului Dramatic „Pușkin”din Moscova. Regia s-a concentrat pe jocul actorilor, pe care i-a coordonat într-o poveste decodată cu simplitate pentru a fi mai apropiată oricărui tip de privitor, fără ca spectacolul în sine să fie facil. Decorul, muzica și light-designul au ocupat un loc secundar în montare; fiind păstrate doar ca elemente de sprijin în dinamizarea acțiunii scenice. Conflictul din Măsură pentru măsură, cu toate că în piesă are loc în Viena, pare să se desfășoare pe străzile Rusiei moderne, aflată sub capriciile unei conduceri instabile și opresive. Pe de-o parte,
Vincentio dispare pentru o vreme (își părăsește oamenii) ca să își reconsidere strategia de guvernare. Pe de altă parte, cu toate că
Angelo este învestit într-un post cu putere de viață și de moarte asupra cetățenilor și pare dispus să facă ordine, el nu are control asupra propriilor sale inconsistențe morale. Astfel, sub pretextul respectării legii, se nasc intențiile corupte, pe care acesta le neagă până în ultimul moment.
Montarea nu este străbătută de trăirile încordate pe care le oferă alte interpretări scenice ale piesei lui
Shakespeare (care cu greu poate fi clasicată ca o lucrare exclusiv comică), din contră merge pe linia unei atmosfere poetizate, orientată spre intriga ce se leagă sub ochii lui Vicentio, chiar prin intervenția sa. Totul pare să fie încadrat de o aură de magie, ca un basm care trimite imediat cu gândul la un capcăun din realitate. In acest spirit, imaginea actorului rus, străbătut de fiorul dulce al dramei condiției umane, a fost păstrată ca un gest firesc, ca o piesă care nu putea lipsi dintr-o poveste frumoasă. Muzica, cuplurile care dansează un vals al victoriei și uralele mulțimii împlinesc finalul – s-a făcut dreptate în Viena, toate vor fi bune.
