Proprișcin a înnebunit din nou, de data aceasta în imaginarul regizorului
Viktor Bodó și al actorului
Tamás Keresztes; care ne spun că numai nebun poți să îți depășești condiția într-o lume a cărei orânduială este făcută să te respingă. În umila sa odaie, Proprișcin își trăiește visul iubirii și, mai ales, al ascensiunii propriei existențe, el – un nimeni care, spune el, are sânge nobil.
Tamás Keresztes, pe lângă faptul că face muzica aici și acum doar cu propria voce și un audio loop mixer, ne cucerește prin controlul său asupra personajului. El nu joacă nebunia clișeizată a privirilor rătăcite sau a unui discurs revărsat fără cap și coadă spre nimeni. Pierderea minților se produce treptat, cu firescul unei transformări, nu monstruoase, ci fermecătoare, ca o eliberare din constrângerile realității, în care mai că nici legile fizicii nu se aplică. Sunetul (când melodios, când straniu și neliniștitor...), ca și decorul (devenit un insolit partener de joc), subliniază surprinzător contopirea nebuniei cu lumea concretă în care Proprișcin trăiește la începutul spectacolului. De aceea spectatorul nu are sentimentul că mintea personajului, expusă în lumina reflectoarelor, este supusă unei analize științifice, ci, mai degrabă, că trece printr-o experiență halucinantă, comică și emoționantă deopotrivă. Atmosfera – construită prin jocul de lumini, muzica live și spațiul de joc – favorizează complicitatea dintre spectatori și nebunia personajului și induce curiozitatea într-o călătorie plină de imaginație. Călătorie la care nu suntem invitați, ci în care suntem atrași. Alături de Proprișcin, pășim într-o lume răsturnată, unde orice este posibil – o perdea poate fi pelerina unui rege și un amărât poate fi regele Spaniei, iar Spania poate fi China... Doar că decontul tuturor acestor fantasme se face tot în realitate.
Mințile au scăpat de sub control, însă sub o altă formă, și la Sala Mare a Teatrului Maghiar de Stat, unde s-a iscat o epidemie de rinocerită, adusă de această dată de Teatrul Național din Luxemburg. Spectacolul
Rinocerii de
Eugène Ionesco, în regia lui
Frank Hoffmann oferă publicului posibilitatea să urmărească povestea într-un joc de perspective între sală și scenă. Personajele își încep viața scenică din rândul spectatorilor, ceea ce a generat amuzamentul celor prezenți, și își caută refugiul în scenă, în sperața că vor fi feriți de necunoscuta amenințare.
Absurdul nu mai este atât de absurd, dimpotrivă, este tratat cu naturalețe, ceea ce îl face credibil și, mai ales, familiar, privitorului, fiindcă îl recunoaște din mecanismul realității. Cuplul de prieteni,
Jean – Bérenger, foarte clar construit din punct de vedere regizoral, câștigă imediat simpatia spectatorilor cu umorul născut din lipsa de sens și de personalitățile energice ale personajelor pe care actorii le conturează cu talent.
Refuzând ispita efectelor speciale, regia își concentrează atenția asupra distribuției și a relației acesteia cu publicul. Rinocerii nu apar concret, nu sunt folosite nici măști, nici proiecții, ci, în teatrul cufundat în beznă, sunt doar sugerați auditiv. Dacă ceea ce auzim e muget de rinocer sau sunetul unui saxofon suprasolicitat, nu e sigur, căci, la final, ne dăm seama că nici rinocerii nu sunt tocmai ce ne-am fi așteptat. Pentru că omul, fără să fie supus unui regim totalitar, încă se află sub influența unor idei unice, manipulative și opresive născute în sânul societății moderne. Spectacolul, prin ambiguitatea în care învăluie tipul de rinocer uman, ne anunță că suntem dintotdeauna, fără scăpare, predispuși la seducția acestei idei unice, oricare ar fi forma sa. Chiar și Bérenger simte la final această dorință de neoprit de a se afilia turmei. Doar că ceva îl împiedică de la această metamorfoză. Rămâne ultimul pe scenă, prin urmare e ultimul om, care privește printre gratii la animalele astea frumoase, care îl privesc și ele înapoi. Dar cine este de fapt în cușcă rămâne încă nelămurit. Bérenger pare mai degrabă cel izolat pe scenă și noi suntem cei liberi să ieșim pe străzi. Iar gândul ăsta transformă lumea într-o uriașă grădină zoologică. Ce neliniște!
Irina Zlotea
