Scriu această pagină de jurnal ascultându-l pe
Lucian Ban, pe YouTube, ce-i drept, ca să mă consolez că n-am ajuns aseară, după spectacol, la concertul lui. Aseară am ales să mă bucur de compania bună pe care Festivalul a adunat-o în sala de teatru.
De fapt, asta este partea cea mai bună a festivalurilor de teatru. E un context plăcut în care poți să cunoști oameni noi, să te reîntâlnești cu prietenii (poate și cu dușmanii) mai vechi, să comunici, să faci schimb de energie, să faci un exercițiu de empatie cu personajele de pe scenă și cu oamenii din sală. Pentru că „despre empatie e vorba în teatru”, cum spune și regizorul englez
Declan Donnellan (da, a reușit să vină la întâlnirile de dimineață, după ce, cu o zi înainte, a avut o experiență „ontologică” în aeroportul unde era captiv – credea că nu va reuși să plece spre Cluj). Tot el spune că alege adesea să monteze piesele lui Shakespeare, pentru că ele creează legături între oameni într-un mod plin de viață. De fapt, vitalitatea și empatia sunt elementele pe care Donnellan le urmărește atunci când montează ceva nou. „Dacă ar trebui să aleg între interesant și viu, aș alege ca spectacolul meu să fie viu. Ce înseamnă asta? Se poate vedea la repetiții (foarte, foarte rar), când viața autentică irupe. Și asta e extraordinar pentru că teatrul e mort în cea mai mare parte a timpului.” Și tot Donnellan spune că suferim din cauza situării omului în centrul Universului, pentru că acum avem tendința de a deveni centrul propriei noastre existențe, înconjurându-ne cu singurătate și nesiguranțe, pulverizându-ne. „Așezându-te în mijlocul lumii, ajungi să o distrugi pentru că devii orb la diferențele dintre tine și ceilalți. Preferi să simpatizezi (adică să măsori experiențele prin care celălalt trece cu măsura ta, spunând că știi exact cum se simte), decât să empatizezi (să încerci să te pui în locul celuilalt și să fii sincer că, de fapt, nu reușești să îl înțelegi în totalitate).” Ei, bine, teatrul se opune acestei atenții cu care ne înconjurăm propria persoană și stabilește o conecțiune cu ceilalți.
Și cum să nu se lege ceva special între oamenii care vin la același spectacol, care se lasă conduși printr-o serie de experiențe emoționale pe cât de personale, pe atât de umane. Fiindcă tocmai această umanitate, această vibrație a sufletului este elementul comun care ne reunește. Regizorul Gavriil Pinte merge și mai departe și odată cu producția
În inima nopții – Episodul Lear (
Teatrul „Regina Maria” din Oradea) le propune spectatorilor să iasă din confortabila sală de teatru și să se expună capriciilor unui spațiu diferit – un cort care poate fi ridicat în mijlocul orașului sau, cum a fost de această dată, într-o fabrică. Aici frigul, vântul sau căldura uscată de vară, mirosul locului și gălăgia orașului devin parte din călătoria lui Lear și, prin urmare, parte din călătoria publicului care îl însoțește. Bogat în compoziții vizuale cu multiple semnificații și trimiteri culturale, spectacolul construit în jurul piesei lui
William Shakespeare urmărește drumul sinuos al ființei de la apogeul forțelor sale, la decădere și, apoi, izbăvire.
De la
Schauspielhaus Bochum (Germania), am avut ocazia să vedem spectacolul
Iov, o adaptare după romanul omonim al lui
Joseph Roth, în regia
Lisei Nielebock. Parabola modernă a nefericitului Mendel Singer, evreul încercat de Dumnezeu pentru a vedea forța credinței sale, vorbește, printre altele, despre înstrăinarea pe care uneori o alegem din speranța că ne va fi mai ușor să existăm. În speranța că, odată ce lași în urmă tot ceea ce te face să suferi (chiar dacă e parte din tine), dacă îți negi eșecurile, temerile, incertitudinile, deci renunți la tine, poate vei descoperi un nou sine. Mai luminos, mai liber. Fiecare membru al familiei Singer încearcă să se elibereze cumva de el însuși, dar și de ceilalți. Fug de nedreptatea providențială care le-a pecetluit întreaga viață. Se refugiază în armată, în iubiri carnale și efemere, în prosperitate. Mendel nu poate accepta această dezertare din fața destinului, dar se complace, căci trebuie să se răfuie, să se răzbune cumva pe Dumnezeul acesta care se arată străin, nedrept și rece și pe el însuși, pentru că nu se mai recunoaște. La final, Menuchim, fiul infirm, fiul părăsit, pedeapsa care apăsa pe casă îi oferă, în mod minunat, iertarea lui Mendel. Rămâne de lămurit dacă mila lui Dumnezeu sau mila oamenilor este cea care îl întoarce pe Mendel în fire...
Irina Zlotea
