De fiecare dată când un festival se încheie mi se pune un nod în gât – fie că am făcut parte din echipa de organizare (și, de fapt, abia aștept să se termine ca să recuperez orele nedormite, mesele sărite și liniștea zilelor...), fie că am fost invitată (și îmi pare rău că bucuria mea e pe sfârșite). Indiferent de situație, nodul e același – iritant și, uneori, angoasant. Ceva se termină și chiar dacă orice final promite o întoarcere la firescul lucrurilor sau, și mai bine, promite un început de drum, rămâi întotdeauna cu gustul melancolic al timpului care a trecut. Firește, ultima zi de Interferențe nu a făcut excepție de la acest sentiment. Ultimele spectacole ale ediției au fost
Ultima bandă a lui Krapp (se putea o potrivire mai mare?), de la
Teatrul ZAR din Polonia și
Omul cel bun din Seciuan, al Teatrului de Comedie din Ungaria.
Cea dintâi producție s-a prezentat mai mult ca un studiu asupra piesei lui Beckett. Regizorul
Jarosław Fret s-a arătat preocupat de relația dintre tăcere și cuvânt în teatrul beckettian și a propus privitorului să urmărească modul în care actorul își asumă rolul și, apoi, experimentează o călătorie temporală, cu mașina timpului numită teatru. După o scurtă introducere, actorul,
Alessandro Curti începe procesul de transformare: își pregătește spațiul, își citește textul, își încălzește vocea, se înregistrează pe magnetofon, își pune costumului, devine Krapp. Slab luminat, la masa lui de lucru, într-un spațiu auster, întunecat și (la propriu) rece, cufundat într-o tăcere tulburată doar de tonul teatral al vocii de pe bandă,
Krapp abia dacă se arată publicului, fiind prea preocupat să respingă finalul ce se apropie. Ascultă din nou și din nou ceea ce a fost și nu a devenit niciodată – licăriri de viață, care nu au avut suficientă energie să devină flacără. Ascultă din nou și din nou clipele care au trecut fără să se mai întoarcă. Ascultă ca și cum ar trăit la nesfârșit, moartea fiecărei clipe care trece.
Cel de-al doilea spectacol al serii ne-a oferit o a doua privire asupra textului
Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht, de data aceasta din perspectiva regizorală a lui Michal Dočekal. Lumea propusă de trupa din Ungaria este cucerită de griul existenței, asupra căreia nici zeii nu se mai obosesc să își coboare mila. De fapt, divinitățile par mult mai preocupate să testeze aproape științific limitele supușilor săi, decât să îi salveze. Shen Te este obligată să se descurce cum poate, dar, de preferat, cât mai bine cu cererea lor, printre oamenii care nu sunt în niciun fel sancționați pentru răutatea lor. Muzica este nelipsită, dar, spre deosebire de producția Teatrului Bulandra, care ascunde după o vibrație antrenantă amenințarea luptei pentru supraviețuire, atmosfera acestui Om bun... este mai sumbră, iar absența speranței este lăsată la vedere. Totuși, ambele producții se adresează publicului fără să-l menajeze și îl responsabilizează pentru propriul bine. Ca și în cazul spectacolului lui Andrei Șerban, montarea regizorului Michal Dočekal a fost răsplătită cu aclamații și aplauze din prea plin, ceea ce ar putea fi o dovadă că Brecht încă mai vorbește pe limba spectatorului din secolul XXI.
A urmat evenimentul de închidere, care a respectat protocolul obișnuit: directorul Festivalului și al Teatrului Maghiar,
Gábor Tompa a ținut un discurs de mulțumire (cu gânduri optimiste privind ediția viitoare), apoi oaspeții au fost invitați la o masă cu de toate, unde au putut să facă ultimele schimburi de adrese de mail, să își transmită gândurile de prietenie și apreciere sau să discute retrospectiv despre producțiile și evenimentele văzute în cele 11 zile de sărbătoare culturală, într-o atmosferă plăcută, amicală, presărată cu îmbrățișări de „drum bun” și de „să ne revedem curând”. Iar cei care și-au dorit să prelungească sfârșitul celei de-a V-a ediții a Interferențelor până în zorii următoarei zile, au mers la concertul electrizant al lui
DJ Blanilla.
Eu, mi-am petrecut vremea încercând să îmi iau rămas bun de la străinul care mi s-a arătat toată această vreme pe scenă, sub diferite chipuri – paradoxal, familiar și drag, misterios și grav. Dar nu am putut să îi închei povestea pur și simplu. Am putut să închei doar acest capitol al drumului nostru împreună, pentru că unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles, de fapt, din producțiile acestui Festival, este că odiseea străinului e o perpetuă plecare și întoarcere. Este o chemare fără alinare a firii noastre nestatornice și neîmplinite. Acum a fost doar o paradă de măști ale aceluiași străin, însă călătoria continuă și după acest moment, iar eu sunt de mult la bord. Decorurile s-au demontat, costumele au fost împachetate, sala este scăldată în lumină. Mi-am luat doar la revedere de la scenă, de la scaune, de la mirosul și răcoarea culiselor, de la cortină și foaier. Nu ne-am despărțit dramatic, ci tandru și simplu, fiindcă avem certitudinea că ne vom întâlni din nou. Iar străinul... ei bine, pe străin l-am luat cu mine, la întoarcerea acasă. :)
Irina Zlotea
