*
Dar acum, câteva gânduri din prima zi de Festival pentru aceia care nu sunt aici... Ei, bine evenimentul a început în forță, cu gândul la mișcările Europei, la freamătul care o cuprinde atunci când trebuie să decidă dacă primește sau nu în sânul său prosper și, aparent, sigur „oaspeții nepoftiți”, care caută ajutor în ograda ei. Spectacolul
This Beach, al companiei Irlandeze
Brokentalkers s-a născut în urma unei vizite făcute de regizorii și autorii Feidlim Cannon şi Gary Keegan într-o tabără de refugiați din Berlin. Și, așa cum ne-au povestit ei înșiși la discuțiile de dimineață, dintr-un spectacol cu profil documentar, care ar fi „furat” poveștile unor oameni înstrăinați de tot ceea ce îi definește și le-ar fi transformat în ceva greu de recunoscut, dar imediat apreciat de publicul european, au ales să facă primul lor spectacol cu profil teatral. Povestea este, se înțelege, o ficțiune (auto)ironică, atât la adresa artiștilor care pescuiesc din viețile altora subiecte tari pentru arta lor, cât și un deget (nu știm care...) băgat în ochiul celor care cred că au puterea de a decide asupra vieții altora, doar pentru că ei sunt la refugiul unor legi care îi favorizează; uitând că fiecare strigăt de ajutor este o istorie care se repetă, doar protagoniștii se schimbă. „Noi, irlandezii știm ce înseamnă să fii emigrant. Să pleci din țara ta pentru că îți este foame. Mi se pare absurd că acum stăm să ne mai gândim dacă să primim sau nu în țară două sute de copii orfani imigranți. Oare avem memoria atât de scurtă?” (s-a înflăcărat Gary Keegan).
Totuși, momentul special și emoționant al serii a fost reprezentația spectacolului
Faust, al lui Tomaž Pandur. A fost cu adevărat un omagiu adus regizorului care a plecat dintre noi în acest an și o experiență intensă pentru spectatorii clujeni și nu numai, unii dintre cei prezenți, venind special pentru această producție (în ciuda ceții îndârjite, care îngreunează sosirea tuturor la Cluj).
Faust-ul lui Pandur ni se arată străin de lumea în care trăiește, dar și de el însuși. Nu își găsește locul aici, printre noi, sufletul său este sfâșiat între toate lucrurile pe care nu le-a înțeles, între toate momentele pe care nu le-a trăit, încă și propria sa fire umană, deci imperfectă, dar oricum superioară celorlalți semeni. Își dorește dureros să cuprindă în sine viața și tot Universul, de parcă ar vrea să le înghită, să își dilate ființa până la implozie, doar va înțelege, se va reașeza în el însuși, însă nu reușește. Astfel, Mefisto și familia sa (o familie unită nu de sânge, ci de legătura subtilă creată de substanța aceea din care sunt făcute spiritele asemenea) se joacă, „pun în scenă” contextele necesare pentru ca Faust să treacă prin toate trăirile care să-i satisfacă căutările. Iar Faust se lasă păcălit, vrea să fie naiv în fața spectacolului pe care Mefisto i-l dedică și, de fapt, ni-l dedică și nouă. Se îndrăgostește, săvârșește o crimă, conduce, cucerește, se înalță și decade.
Faust este un spectacol asupra căruia amprenta regizorului a rămas cu forța pe care o are o semnătură la finalul unui testament. Conține un fir delicat de tragism conservat într-un tablou în care comicul (chiar ridicolul), ironia (de ce nu, cinismul), teama (presărată uneori chiar cu fiorul fricii), incertitudinea, regăsite în momentele noastre de reflecție supra vieții, sunt asamblate într-o compoziție alb-negru, din care doar roșul sîngelui fals strigă în ochiul privitorului. Este ceva contrafăcut, demonică urzeală, de o seducătoare frumusețe, care poate damna sau poate mântui. Pandur a făcut un spectacolul cât o clipă, cam cât durează și viața – acea clipă a cărei frumusețe te face să îi spui să încremenească.
