Când ești departe de casă, e firesc ca împrejurimile și oamenii să nu ne fie primitoare. Nu au devenit încă parte din noi și, prin urmare, nu au nicio datorie spirituală să se deschidă în fața noastră. Porțile din față rămân deschise pentru prieteni și oaspeți, iar nepoftiții sunt îngăduiți pe la intrarea de serviciu. Însă înstrăinarea care împovărează cu adevărat se arată acasă, când pășești printre ai tăi, cei pe care îi știi atât de bine și care lasă o distanță de netrecut între voi. Spectacolul
Nu vă dați jos pantofii, în regia lui
Szabolcs Hajdu tocmai despre acest sentiment de înstrăinare vorbește, în toate formele lui.
Ernella, împreună cu soțul și fiica lor se întorc în Ungaria, după ce au plecat vreme de un an în Scoția. Și pentru că treburile nu au ieșit deloc așa cum au planificat, nici pe tărâmul promisiunilor, nici la sosirea acasă, sunt nevoiți să stea o vreme la sora Ernellei, Eszter, și ea soție și mamă. Viața celor de acasă e decentă, apartamentul e cochet, firigderul e plin, totuși relațiile dintre ei se deteriorează... Iar din înghesuiala asta de suflete neîmplinite, jenate de propria nefericire, se naște un schimb de vorbe care au stat ascunse după nemulțumiri coclite demult în sinea fiecăruia.
Foarte reușită este construcția personajelor, cât se poate de firești, de familiare, lipsite de stridențe, însă consistente în ceea ce le face veridice; detalii urmărite de actori cu mare fidelitate.
Soții nu se mai recunosc, s-au îndepărtat. S-ar apropia, s-ar ierta reciproc, dacă ar ști că pot trăi cu povara iertării. Căci a ierta înseamnă uneori să recunoști că ai și tu o vină. Ce să îi ierți celuilalt? Singurătatea? Egoismul de care tu însuți suferi? Să îi ierți răspunsul, atât de prompt și dur, la indiferența cu care l-ai înconjurat?
Între surori există o competiție, inofensivă în fond, dar glacială. Între cumnați este o agasare, ca o joacă între bărbați. La mijloc sunt așezate multe îndoieli și prejudecăți care îi despart, deși sunt o familie.
Iar copiii? Obrajii lor au paloarea copilăriei trecute. Sunt deja fără speranță pentru că nesiguranțele părinților le-au supt viața, pentru că visurile lor nu au loc să prindă rădăcini și să crească.
Dar există loc și pentru puțin umor și puțină tandrețe în această atmosferă apăsătoare. Ca personajele să reziste, să nu fugă spre nicăieri. Căci, dacă nu acasă, atunci unde ai mai putea plânge pe umărul cuiva? Chiar dacă uneori intri în casă sau în familie, ca în propria viață, cu toate valizele în brațe și ești rugat să nu te descalți, ca oricând să fii gata de plecare.
Invitată de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, montarea
Nathan înțeleptul de G.E. Lessing, în regia lui
Armin Petras, arată actualitatea unui text scris în secolul al XVIII-lea. În mijlocul unei babilonii moderne (spectacolul este o coproducție în care textul este rostit în germană, română și engleză), actorii încearcă să se unească în spiritul unei solidarități subtile, de suflet. Luptele religioase, concursul pentru câștigarea titlului de „popor ales”, competiția pentru deținerea credinței într-un Dumnezeu Adevărat – probleme dintotdeauna, la fel de vii atunci, ca și acum –, trasează granițe primejdioase (pentru suflet și nu numai) între oameni. Îndrăzneț în contrastele alese (de la decor, până la distribuție și concept) și extrem de preocupat de contemporaneitate, regizorul german a oferit publicului clujean un spectacol viu, dezorientant, la fel ca lumea în care trăim, curajos.
Irina Zlotea
