Luigi Pirandello: Să-i îmbrăcăm pe cei goi (2006)

O tânără își ratează sinuciderea, dar seduce ziarele prin necazurile sale, atrăgând atenția unui scriitor aflat în lipsă de subiect romanesc. Ersilia abia profită de notorietatea sa neașteptată, când este deja prinsă în capcana propriilor minciuni. Scriitura se asociază cu zăpăceala crescândă a femeii care se teme să-și piardă identitatea în mijlocul ficțiunilor mediatice sau literare pe care le provoacă. Este prima abordare a lui Pirandello de către regizorul Stéphane Braunschweig, cu această piesă care chestionează goliciunea vieții sub vălul poveștilor pe care toată lumea și le spune.
 

În Să-i îmbrăcăm pe cei goi, Pirandello aruncă, fără îndoială, o lumină premonitorie asupra proceselor de victimizare, așa cum le cunoaștem astăzi în faimoasa noastră societate a spectacolului, ajunsă la stadiul „reality TV". Totodată el pune în scenă - odată cu scoaterea intimității în fața publicului și procesul de deformare sau reconstrucție a realității pe care o induce orice discurs despre sine. Ca „umorist", care probabil l-a citit bine pe Ibsen, Pirandello nu poate să nu examineze haosul intim al ființelor reale din spatele frumoaselor imagini cu care toată lumea ar dori să semene, le scoate măștile fără milă, știind probabil că nuditatea lor nu va permite, totuși, accesul la adevărul fiecăruia... El sondează și astfel ne înviorează privirea de spectator - o privire căreia îi place să se delecteze cu nenorocirea altora sau să le pătrundă secretul - cu intenția hotărâtă să nu o satisfacă: atunci când arta se ambiționează să lase viața să se manifeste, amorfă și ireductibilă cum este, cel care rămâne gol este spectatorul.

Stéphane Braunschweig

Stéhane Braunschweig

După ce și-a fondat compania în 1988, Le Théâtre-Machine, Stéphane Braunschweig (Paris, 1964) a început să prezinte primele sale producții, Les Hommes de neige (Trilogia Omenilor de zăpadă – Woyzeck de Büchner, Don Juan revine din război de Von Horvath, Tobe în noapte de Brecht) care îi aduce primul dintre numeroasele sale premii ulterioare.
Între 1993 şi 1998, Stéphane Braunschweig conduce Teatrul Drama din Orléans unde creează o duzină de spectacole (Poveste de iarnă şi Măsură pentru măsură de Shakespeare, Peer Gynt de Ibsen, Franziska de Wedekind).
A fost numit în funcţia de director al Teatrului Național de Strasbourg (și al academiei acesteia) (2000-2008). Printre numeoasele producţii mult apreciate se află şi punea în scenă a piesei Brand de Ibsen (2005) și Tartuffe de Molière (2008), respectiv, Vêtir ceux qui sont nus de Pirandello.
Mai apoi, a devenit directorul al Théâtre National de la Colline (Paris, 2010-2015), unde a pus în scenă Şase personaje în căutarea unui autor şi Uriaşii munţilor de Pirandello, precum și mai multe piese ale autorului norvegian contemporan Arne Lygre, dar şi piesele Raţa sălbatică, O casă de păpuşi și Rosmersholm de Ibsen.
În ianuarie 2016, este numit director al Odéon-Théâtre de l'Europe, unde a creat Brusc, vara trecută de Tennessee William (2017), Macbeth (2018), Şcoala nevestelor de Molière (2018), Let you be de Arne Lygre (2019), Ifigenia de Racine (2020) și va pune în scenă How you love me de Pirandello în ianuarie 2021.
Braunschweig a început să regizeze spectacole de operă în anii 1990 și a fost deseori invitat la Teatrul Champs du Châtelet, Opera Comique din Paris, Staatsoper din Berlin, Festivalul Aix-en-Provence, La Scala din Milano, La Monnaie din Bruxelles unde a pus în scenă numeroase opere ale lui Verdi, Wagner, Janacek, Bartók, Mozart sau Debussy.
De asemenea, a fost invitat să regizeze piese de teatru la Berlin, Londra, Milano, Frankfurt, Oslo sau mai recent la Moscova (Unchiul Vania de Cehov, în 2019).