Ziua I – Money and morals

Pentru că montarea faimosului regizor german ne pune în față o adevărată dilemă morală: cea a opțiunii, a ipocriziei sociale, a mercantilismului care ne poate influența acțiunile, a responsabilității civice, a solidarității, toate acestea ca un melanj al existenței noastre de zi cu zi într-o societate moral-crepusculară, cu valori estompate sau confuze, cu balansul primejdios între lăcomia acumulării și prosperității financiare și nevoia de a ne salva de autodistrugere.

Spectacolul pleacă de la piesa ibseniană pentru a deveni „o mărturie despre unde ne aflăm noi ca societate”, după cum a spus regizorul la animatele discuții de azi-dimineață – care au dus și la întârzierea publicării acestui text.

Iată povestea, pentru cine nu și-o amintește (evident, în varianta modificată a lui Ostermeier, care a introdus abundent extratext și a reconfigurat raportul personajelor). Dr. Stockmann e medicul unei stațiuni balneare care asigură prosperitatea unui orășel de provincie. Când descoperă că apa e infestată, el devine „dușmanul poporului”, renegat de fratele său, primarul, evitat de presa care îi promisese inițial sprijinul, amenințat de socrul său, mare om de afaceri al zonei, care chiar cumpără copios acțiuni ale băilor, pentru a i le ceda, ca „moștenire”, lui Stockmann. Clamându-și furibund adevărul, împotriva tuturor, doctorul e livrat, în cele din urmă, dilemei morale: adevărul necondiționat sau „mirajul capitalului”...

Să „decupăm” un pic însă multele etaje ale spectacolului. Ca și în Nora, pe care l-am văzut acum câțiva ani, Ostermeier a optat pentru o actualizarea a situației dramatice – aici chiar mai accentuat. Povestea devine astfel contemporană, cu doi soți cu copil mic, înconjurați de prieteni, ducând o viață activă, preocupați de realitatea dimprejur. Oameni dintr-o „generație schizofrenică”, după cum spunea regizorul, „care se preocupă de drepturile civile, care pretinde că e mai 'luminată', dar e responsabilă de holocaustul ecologic”, a punctat Ostermeier, precizând însă ferm că spectacolul său e „o mărturie, nu un manifest”.

Și ca să trec la „forma” spectacolului, o să mai spun că în discuțiile de azi-dimineață s-a prelungit, de fapt, mai analitic, o „dezbatere” provocată chiar în derularea spectacolului, după monologul pătimaș, disperat al lui Stockmann, care făcea public adevărul, într-o imprecație la adresa, deopotrivă, a „austerității”, „ecologismului”, „obsesiei bio”, „crizelor”, tot setul de ingrediente cotidiene ale lumii de azi. Atunci, publicului i s-a cerut să aleagă, aprobându-l sau nu pe erou. Însă chiar și în această opțiune sau rezervă se ascundea o „capcană” morală, cum a dezvăluit și Ostermeier. Discuțiile, așadar, au prelungit „miezul” inițiat de actorii germani, cu trimiteri la Roșia Montană, la rolul artei, la provocările noastre ca indivizi sociali.

Dincolo însă de orizontul de semnificație pe care, cred, fiecare avem voie să ni-l „hașurăm” cu niște culori personale, Un dușman al poporului este un spectacol de o calitate artistică impecabilă. Actorii au un tempo de joc exemplar, alert, în care replicile se succed ca răpăitul unei mitraliere, fără să fie sacadate sau stirdente, dimpotrivă, printr-o precipitare firească de ritm, așa cum avem toți când intrăm într-o dispută, de pildă, când vrem să-l întrerupem pe celălalt dar nu ne găsim cuvintele. Jocul de scenă a respectat același tempo, printr-o dinamică a fizicalității, a confruntării, a interacțiunii. Sentimentele, trăirile, reacțiile s-au concentrat în postura actorilor, care n-au avut nevoie de o „recuzită” specială pentru a se „ajuta” în evoluție. Astfel, decorul a fost de o simplitate expresivă, alcătuit din niște panouri negre, în care spațiul putea fi foarte simplu reconfigurat, cu desene „topografice” sugestive, șterse apoi de un strat de vopsea, ca pentru a semnifica „neutralizarea”, „depersonalizarea”, excluderea lui Stockmann. O muzică excelentă live, un pop uneori parodic prin „domestica” lui sonoritate a completat „îndeletnicirile” grupului de prieteni. În fine, extratextul abundent a fost perfect difuzat în ansamblu, fără să anihileze inflexiunile originare ale textului.

Au jucat cu memorabilă și „geometrică” virtuozitate: Cristoph Gawenda, Ingo Hülsmann, Eva Meckbach, Andreas Schröders, David Ruland, Moritz Gotttwald, Thomas Bading. Decor: Jan Pappelbaum, costume: Nina Wetzel, muzica: Malte Beckenbach, Daniel Freitag, dramaturgia: Florian Borchmeyer, light design: Erich Schneider, picturi pe pereți: Katharina Ziemke.

Un dușman al poporului este un spectacol care te obligă la atitudine, fie pro, fie contra. Te poate entuziasma, te poate irita, dar nu te lasă indiferent. Te ia cu el și te face să te gândești la ce ai văzut, nu te abandonează unui loisir de rumegător. E un spectacol acut, o oglindă, din punctul meu de vedere, al dilemei morale în care ne aflăm, individ și societate deopotrivă.

Claudiu Groza