Un Ubu „salon” sau Măcel de sufragerie

Recunosc, recunosc. Recunosc că am fost cârcotaș-intrigat la începutul spectacolului lui Declan Donnellan cu „Ubu rege” (Compania Cheek by Jowl, Marea Britanie), iar la sfârșit îmi venea să strig „Bravo!” sau să ovaționez, ca mulți din cei vreo mie de spectatori din sala Teatrului Național, entuziasmat de această excepțională „năzbâtie” teatrală. La acest „Ubu” se râde cu sughițuri, dar nițică piele de găină nu lipsește, așa cum se cade unei parabole deloc nevinovate, deși „povestea” este, în planul ei semantic imediat, o parodie domestică. Aparent.

Montarea lui Donnellan este atât de bogată în sensuri, atât de versatilă în nuanțe, atât de drăcesc de geometrică și vitală în redarea de către actori, atât de „tăvălugitoare” (acceptați licența mea poetică, vă rog) pentru spectatori, încât analiza ei abia dacă a atins vreo două-trei teme azi-dimineață, la discuția cu interpreții, într-o oră, înainte ca ei să fie nevoiți să plece. Probabil că am fi vorbit și acum...
Hai să vă descriu nițel spectacolul, ca să vă dumiriți cât de cât (găsiți niște mostre și pe net).

Apartament pastelat, burghez, cu sufragerie pregătită de masă cu invitați. Soț și soție aferați cu ultimele pregătiri. Un adolescent blazat într-un colț, manevrând o „handycam”, cu care filmează tot soiul de trăznăi. Musafiri care intră. Rewind, schimbare de ecleraj. Nebunie, ubuisme, cruzime, vendetă, lovitură de stat, masacru, discursuri sforăitoare etc. Interludiu: convivii la masă, pălăvrăgind monden. Și iar schimbare de lumini și povestea ubuescă merge mai departe, cu toate excesele ei, până la finalul în care puștiul împușcă „personajele” și se așează, în fine, la masă alături de părinți și musafirii lor.

Da, e greu de refăcut tabloul complet dintr-o așa descriere. Dar așa curge spectacolul, și trebuie să fii de față ca să reziști acestui iureș de întâmplări năucitoare, în care abajurul veiozei se transformă în coroană regală, frapiera în însemn al puterii, peria de WC în sceptru, sucitorul în buzdugan și mixerul de bucătărie în instrument de tortură, în care personajele își schimbă mereu rolurile, închipuind armate, rivali politici, camarile regale, aliați și dușmani, învingători și învinși, un iureș întrerupt, în flash-uri, doar de burghezul bavardaj al unei cine.

În discuția de azi, Visky András a introdus un accent de interpretare „politic”, vorbind despre răzvrătirea unei generații tinere ca un suport semantic al spectacolului; în prezentarea din catalog se invocă „violența infantilă”, defularea „instinctelor primitive”; actorii au vorbit despre revoltă ca întoarcere la gestul genuin al lui Jarry când a scris textul, dar și despre parabola condiției umane și o privire „afectivă” a lui Donnellan asupra piesei.

Toate perspectivele sunt juste, cred. Pentru că, în această versiune a sa, „Ubu rege” e construit, după opinia mea, în mai multe „rame semantice”. E cea concretă pe care o invocam mai sus, a „visului rău” al unui copil cu imaginație bogată, care se răzbună pe indiferența adulților, prefăcându-i în personaje ale fanteziei sale. E însă și cea a unei „moșteniri” sociale, culturale, ideologice, politice cu care suntem, vrând-nevrând, înzestrați ca indivizi, rama pulsiunilor noastre înfrânate, de dominație, de abuz, de control absolut, acea gamă întreagă de refulări care naște tirani. Or, mai departe, edificiul de semnificații se completează cu un „acoperiș” care proiectează în metafizic demersul lui Donnellan, fie că regizorul și-a dorit anume sau nu să fie așa: in nuce, în „copilărismul” său de gratuită, infantilă cruzime, puștiul acela poate deveni un Ubu. Da, cred, că despre condiția umană vorbește în sensul de profunzime al spectacolului Declan Donnellan, cu o privire avertizator-umanistă.

Acest „Ubu rege” este o radiografie acut-contemporană a piesei lui Jarry, o actualizare în spirit a sa, drapată în voalul înșelător, de umbre-lumini, al comediei parodice, grotești, deșănțate. Un spectacol-capodoperă, și prin interpretarea formidabilă a actorilor Christophe Grégoire, Camille Cayol, Vincent de Boüard, Cécile Leterme și Sylvain Levitte, energici, vitali, exacți, acrobatici în transferul dinamicii de joc, drăcesc de amuzanți și delicat de sugestivi în redarea nuanțelor. Chapeau!