Realitatea seamănă cu ficțiunea, nu-i așa?

Două spectacole create după tiparele realității, dar „aruncate” de creatorii lor într-un univers ficțional care construiește (și) alte semnificații au fost în „Interferențe”, ieri, „Cântecele lui Wilhelm” și cine-concertul „Paper Music”.

„Cântecele lui Wilhelm” e un spectacol al celebrului coregraf Josef Nadj după un poem de Otto Tolnai, unul din cei mai originali poeți contemporani de limbă maghiară, un poem care aduce în fața spectatorilor un „filosof sătesc”, un personaj pitoresc, care emite paradoxuri cu seninătatea cu care alții constată că afară plouă, care-și „bârfește” vecinii de parcă satul său e buricul pământului (și e, în bună măsură), care amestecă în discursul său câte și mai câte, de nu mai înțelegi ce-i adevărat și ce-i inventat acolo. Iar povestea lui e întreruptă uneori de niște „diapozitive live” în care se petrec tot soiu de ciudățenii: un ciocan manevrat de o mână nevăzută sparge bibeloul unui elefant, aceeași mână modelează brutal o figurină din plastilină ori toarnă smoală peste niște îngerași. Combinația de secvențe, fără un reper direct pentru spectatorul care nu știe poemele lui Tolnai, proiectează întreg spectacolul într-o zonă suprarealistă, în care semnificațiile au o coerență oarecum limitată. Adică poți să-ți imaginezi că imaginile completează monologul cel bizar, dar nu prea ai cum să identifici – cum au spus mai mulți spectatori și la discuțiile de azi-dimineață – că la baza reprezentației se află istorii reale cu iz anecdotic.

Aici se află, cred, și o marjă de risc a spectacolului – foarte amuzant și bogat semantic, oricum – în care joacă Josef Nadj și unul din actorii săi vechi și fideli, Istvan Bicskei – care e un Wilhelm fermecător, cu bărbița albă ca de „sensei” chinez, pe care și-o mângâie alene pe când debitează năstrușnicii. Riscul, zic, e acela ca, în lipsa necesarei „sociologii” care ne-a fost dezvăluită, nouă, celor mai nepricepuți, azi, privitorul să-și construiască singur un orizont de semnificații, în acea grilă suprarealistă care e, limpede, o marcă a spectacolului, dar care exclude savoarea „realității” din poemul lui Tolnai.

„După atâția ani de 'țopăit' pe scenă simt nevoia să se și vorbească în spectacolele mele”, a spus Josef Nadj despre acest spectacol, în care partea de mișcare, de dans, este redusă. „Am încercat să creez o aură vizuală și să pun accentul pe textul spus de Bicskei, pentru că e plin de dramatism”, a adăugat coregraful.

Haideți să vă spun și vouă anecdotele magicei zone Kanizsa, în Voivodina, de unde provin și Nadj, și Tolnai, și Bicskei, ancorați toți trei, așadar, în magia locului, așa cum au fost dezvăluite la discuțiile din Interferențe chiar de actor. Personajul său ar fi inspirat de un „personaj” local, artistul plastic Dobo Tihamer, care avea un fel aparte de a vorbi și avea o sinceritate neobișnuită. „Obișnuiam să-l imit la cârciumă, până când a aflat și, la o bere, m-a provocat să îl imit, și așa s-a creat o legătură între noi”, a recunoscut Istvan Bicskei care e „tiparul” intonației sale din spectacol.

Mai departe: personajul Vili e un „filosof al locului”, care debitează curent paradoxuri; pompierii din Kanizsa dezbat dacă pânza verde de pe masa de biliard conține clorofilă; un consătean, Toth, a încercat să spargă cu un ciocan statuia din biserică, pretinzând că el e autorul și poate face ce vrea cu opera sa... Nu, nu sunt invenții, ci povești reale, cu doza lor de „înflorituri”, evident, dar care par atât de neverosimile că nu mai contează, chiar așa, o interpretare în grilă suprarealistă a spectacolului. Doar că e păcat să nu le știți, de aia vi le-am povestit, ca să fiți pregătiți când o să mai aveți ocazia să vedeți spectacolul. Un spectacol la care, suprarealist sau doar realist, se râde copios, vă asigur.

Am râs și la „Paper Music”, dar nițel altfel, pentru că în acest cine-concert foarte teatral postmodernismul e mixat cu tehnici multimedia și cu melodii mai complexe decât un simplu acompaniament de pian cum se practica la filmele mute. Compozitorul Philip Miller a refuzat să fie un ilustrator oarecare al clipurilor filmate ale lui William Kentridge – regizor și artist vizual faimos –, ci a devenit în timp un coautor al unui „performance” în care acum apar „personaje” care completează unele imagini cu o cinetică vocală, acțională sau actoricească.

Mda, sună cam abstract și complicat. Ce a fost „Paper Music”? Un concert cu partitură pentru pian, voci și „zgomote”, care potența vocal un ciclu de clipuri video, unele de animație, altele cinematografice, felii de viață sau video-poeme, dacă vreți. Toate foarte originale, provocatoare.

Miller și Kentridge lucrează împreună din 1995. „La început, filmul era aproape gata când începeam eu să fac muzica”, a spus compozitorul la discuțiile de după concert. „Acum putem începe cu muzica, e un dialog.”

Philip Miller face „zgomote” în spectacol, partitura vocală fiind interpretată de Ann Masina și Joanna Dudley, iar la pian aflându-se Vincenzo Pasquariello. Ann, sudafricană ca și Miller și Kentridge, a cântat gospel și e solistă de operă; Joanna a studiat muzica medievală și a cântat rock; Vincenzo respinge ideea de „acompaniament”, dar îi place „Paper Music” pentru că nu comentează imaginile, ci le împlinește.

Philip Miller, prezent la Cluj, a explicat pe larg partea muzicală a concertului, declarându-se preocupat de „textura sonoră”, mai ales datorită multelor limbi care se vorbesc în Africa de Sud, și dezvăluind, totodată, că una din melodii e un cântec de protest al minerilor. 
 

Concertul a avut câteva momente savuroase, mai ales prin interacțiunea vocală a celor două soliste, una cu sonuri de operă, clasice, ample, alta cu sonuri cvasi-onomatopeice și cu o mișcare de scenă ce ducea cu gândul la o păpușă mecanică. Speciale au fost momentele „Trio pentru 4 mâini”, în care se cântă în „fanagalo”, un dialect mixt al minerilor, și „Cântec de leagăn pentru alarma casei”, ce pleacă de la situația din Johannesburg, un oraș cu mare rată a criminalității. „Journey to the Moon” l-a făcut pe Andras Visky să vorbească despre „palimpsest” - iată, deci, un ansamblu de elemente care pe mine mă fac să spun că „Paper Music” e un produs artistic postmodern, în care artele vizuale și muzica contemporană  se combină într-un „performance” original și provocator.

Căutați clipurile pe net dacă vreți să vă convingeți singuri. :) 

Claudiu Groza